Exilul | Anna Kalimar

'Exilul' is a short story by the Romanian writer and visual  artist Anna Kalimar. Kalimar is part of CELA (Connecting Emerging Literary Artists), a two-year European talent development programme where young writers, translators and curators develop their skills and expand their network. Jan Willem Bos, also part of CELA, translated the story into Dutch.

Exilul

Patul era ca o corabie care străpungea apele nopții. Ei doi, îmbrățișați, aveau textura unui val întunecat, străfulgerat când și când de câte o rază de lumină.Corabia plutea lin și misterios, iar în jur peisajul era doar întinderea nesfârșită a apelor, fără însă ca aceasta să fie înspăimântătoare. Se regăsiseră de puțin timp.

Câteodată se jucau tenis. Câteodată chiar mai beau și o bere după. Astfel de tovărășii efemere se legau de multe ori între angajații singuratici care fuseseră transferați în acel oraș. În general, preferau să transfere necăsătoriți. Totuși, curios lucru, rareori aceștia ajungeau să se cupleze. Legau amiciții fantomatice, cu acel sentiment că nu îți găsești locul și că, la o adică, te vei trezi oricum din somn foarte curând. Puțini oameni rămâneau acolo mai mult de un an - doi. Era un oraș curat, modern și avea acel tip de viață așezată la care mulți oameni tânjesc și cu toate astea, angajații companiei îl detestau. Ca răspuns la această respingere, și localnicii îi detestau pe angajați. Astfel, cei din urmă ajungeau să dezvolte un oarecare complex al nobilimii în exil. Lumea calduță și bine orânduită era un malaxor al spiritelor lor fragile și ultra-urbane. Localnicii le curățau costumele, le serveau mesele, le îngrijeau apartamentele, iar angajații priveau pe ferestrele largi ale zgârie-norului lor și oftau la vederea norilor grei de furtună din zare. Mâinile lor mângâiau tastaturile și unitățile centrale torceau blând sub neoanele cu lumină albă. Nobilii tineri exilați zâmbeau regulamentar în lift și dădeau cuminți din cap la ședințe cu o mină serioasă.

Într-o zi ca oricare alta, dar parcă totuși într-o vară, câțiva nobili care nu se cunoșteau prea bine s-au întalnit la terenul de tenis. Au reușit să lege câteva conversații prudente, bine sprijinite pe zâmbetele nesigure specifice tuturor, iar până la urmă au format trei echipe de dublu și au început să joace prin rotație. Ei doi au ajuns în aceeași echipă deoarece amândoi aveau ochi albaștri. Cu toții jucau mediocru, dar tonic, și chiar dădeau impresia că s-ar simți bine. În continuare, au ieșit la o cină prematură cu fructe de mare și cartofi prăjiți, iar apoi s-au dus acasă și și-au udat plantele și și-au hrănit peștii, singurele animale de companie permise în apartamentele companiei.

S-au mai întâlnit de câteva ori, cu cei de dinainte sau cu alții, și au jucat numai la dublu. Într-o zi, au apărut doar ei doi la teren și au jucat 1 la 1. Fără a comenta în vreun fel situația, au început din ce în ce mai des să se întâlnească pentru a juca separat de ceilalți. Pe lângă tenis, ieșeau la cină sau la vreun bar, mergeau la cumpărături sau la sala de jocuri. Făceau aceste activități stingher, dar natural, într-o stinghereală împărtășită. Erau, la urma urmei, exilați. Zâmbetele lor vag mirate și cămășile albe urmau să le rămână în minte iar restul urma să se șteargă. În câteva luni, erau fiecare înapoi în orașul lui mare de unde plecase.

Se întampla ceva cu cei care fuseseră transferați și apoi se întorceau. Mentalitatea de exilat părea că îi acoperă ca o membrană transparentă de care era greu să se descotorosească. Sentimentul de inadecvare se măcina foarte încet, re-apropierea de „acasă” putea fi lungă și dureroasă, iar pentru unii, nicicând împlinită. Totuși, odată cu trecerea anilor, reușeau să reînvețe să râdă din toată inima, să fie prezenți și sociabili și începeau să-și dorească relații pe termen lung. În general, începea cu creditul ipotecar și se termina cu doi copii, dintre care unul adoptat și de altă culoare, un câine mare și un pian decorativ în salon.

Pentru el, viața a însemnat serile cu soția jucând hochei, o fata adoptată pentru care și-a luat el concediu și una a lor pentru care și-a luat soția, o mașină verde ca un brotac, câteva promovări, o piesă de teatru care l-a facut să plângă după mult timp, Crăciunurile o dată la 2 ani cu familia extinsă, câteva boli, un câine grăsuț pe nume Ali, ședințele foto cu fetele în costume haioase care l-au făcut celebru online pentru o vreme. Lampa cu picior lăsată de bunicii lui.

Pentru ea, viața a însemnat trei mii de oameni în subordine, focul în șemineu făcut de îngrijitoare, moartea surorii ei mai mari, clubul de lectură de weekend, tinerii frumoși pe care i-a plătit să stea cu ea, țigările, migrenele, tabloul ăla incredibil de scump pe care nu l-a cumpărat și a regretat întotdeauna, drumețiile, țările necunoscute și îndepartate, ticăitul ceasului de perete, accidentul. Lampa cu picior lăsată de bunicii ei.

Până la urmă, starea de exil s-a disipat aproape complet, lăsând în urmă doar o amintire vagă a unei tinereți posibile. Nici unul nu a continuat să joace tenis. Între timp, se construiau noi orașe și noi companii, iar compania lor, ca un mamifer ierbivor greoi, urma să fie curând răpusă de prădători. În lumea cea nouă, nu erau necesari atâția exilați și arta de a fi exilat și de a te întoarce acasă s-a pierdut. Nici unul dintre ei nu era deranjat de acest lucru. Trecuseră de vârsta de mijloc, iar posturile lor erau asigurate. Marele mastodont n-avea decât să se prăbușească – până ar fi căzut la pământ, ei ar fi fost deja de mult în el.

Era în toamna în care ea urma să împlinească 52 de ani, chiar cu o zi înainte de ziua ei de naștere. Se dusese la coafor să-și revopsească și să-și aranjeze părul, și prin geamul plin de abțibilduri promoționale, el i-a zărit chipul încadrat de benzile de aluminiu. I-a fost ușor să o recunoască, în ciuda expresiei sale schimbate și a anilor petrecuți peste chipul ei. S-a oprit pentru un moment și a privit prin geam.

Sosise de câteva zile în vizită la fiica lui cea mare, stabilită cu slujba în acest nou oraș după terminarea facultății. Cât timp ea era la serviciu, se plimba pe străzi și vizita tot ce era gratuit, nu pentru că nu ar fi avut bani, ci dintr-o oarecare comoditate – nu erau atât de multe locuri, deci nu era necesar să treacă prin chinurile alegerilor. În mână ținea un pahar de cafea deja rece și în timp ce bătea vântul inima i s-a oprit o clipă și toate amintirile tinereții sale l-au inundat ca un râu distrugând un baraj șubred și chiar înainte de a se îneca, a intrat în salon și a privit-o în oglinda din fața ei. Ea l-a privit neted și strict și apoi a zâmbit nesigur, cum nu mai zâmbise de mult timp.

„Așteaptă-mă că nu mai durează mult.”

El s-a așezat cuminte pe canapea și a deschis o revistă veche de modă. Valurile se spărgeau de digurile inimii lui și siluetele colorate îi dansau numai și numai lui. Atunci a simțit cel mai profund senzația întoarcerii acasă, senzația că exilul s-a terminat cu adevărat.

Când a terminat, părul ei ciocolatiu strălucea buclat, scurt până la umeri. S-a îmbrăcat cu haina ei în carouri, el și-a luat paharul de cafea rece și au ieșit pe stradă. Ei doi erau nobili exilați și nimeni nu mai era ca ei, se gândea ea. Atunci a simțit exilul mai profund ca niciodată, senzația ca toți ceilalți sunt nuanțe de gri, iar ei culori vii, mișcătoare, imprimeuri de acuarele.

S-au plimbat prin parc, admirând frunzele de arțar, au făcut schimb de castane și apoi au pornit fiecare la treaba lui. Fără a face ceva în mod intenționat, acela a fost mai mult sau mai puțin momentul în care și-au început a doua tinerețe.

În următorul an, el a renunțat la slujbă, și-a cumpărat o cameră foto și o mașină la mâna a doua și a început să călătorească prin țară, prezentându-și poveștile pe un blog. Mai muncea când și când câte ceva pentru a-și finanța excursiile, dar în general a adoptat un stil minimalist care nu îl caracteriza înainte. El și soția sa au început să aibă o relație deschisă.

În următorul an, ea s-a căsătorit pentru prima oară, s-a mutat într-o casă cu gradină și a început procedurile pentru a adopta un adolescent. Când se trezea dimineața, privea pinul din fața ferestrei și apoi figura soțului ei tânăr și adormit și își spunea că mai reușește o zi. Își promisese că va renunța la funcția de CEO atunci când va finaliza adopția.

A fost perioada lor de maximă înflorire. Anii treceau energic și provocator, în timp ce ei clădeau un al doilea castel, un castel de vacanță, pe lângă cel principal care reprezentase viața lor adultă. Castelul de vacanță era mai viu colorat, mai relaxat și mai mic decât primul, dar turnau în el o pasiune nebună, căci cine nu se bucură să-și permită în sfârșit o a doua locuință? Și la urma urmei, până și familiile regale ajung să iubescă mai mult reședințele mai mici comparativ cu marile palate oficiale.

Castelele lor se ridicau semețe pe malul mării dar erau, la fel ca toate castelele făcute de oameni din viețile lor, prea aproape de țărm. Oamenii nici nu știu cum să le construiască altfel, sunt incapabili să depășească zona de nisip umed. Nisipul umed e maleabil și e încântător să construiești cu el, dar valurile vor ajunge la el negreșit, altfel nici nu ar fi nisip umed. Castelele lor de vacanță urmau și ele să se destrame, lăsând în urmă bucațile de culoare și speranță din care fuseseră construite.

S-au întâlnit în sala de mese, la ora prânzului. S-au privit fix pe deasupra tăvilor cu legume bio pasate și ochii lor albaștri au tresărit ca suprafața unui lac în care cade o piatră. S-au așezat în tăcere la aceeași masă și le-au revenit în minte zgârie-norul companiei și culoarea scaunelor de birou. El și le amintea galbene, ea roșii. În jurul lor, bătrânii îşi aminteau multe alte culori greşit, dar totuşi sporovăiau însufleţit, încercând să uite de durerile bolilor şi de iadul regretelor mărunte. Au început să joace table şi şah în fiecare după-amiază, iar serile şi le petreceau urmărind un serial lung la televizor. La fel ca întotdeauna, vorbeau puţin. Şi-au întâlnit unul altuia familiile care veneau în vizită şi s-au ţinut de mână fără a se atinge când simţeau că voioşia forţată a copiilor îi întristează. Ei ştiau că valul vine, dar mai ştiau şi că valul doare şi le era şi teamă că poate cei rămaşi în urmă vor încerca să adune bucaţile castelelor lor în loc să îşi clădească unele personale.

„Ah, e lampa bunicilor,” şi-au spus ei privind în depărtare de la prova patului. Corabia încetinise şi aluneca molcom către lampă, iar cand au ajuns lânga ea, au tras împreună de fir şi au aprins-o. Şi cât de frumos lumina!